Am esuat in proiectul “Bebelusul”. Blogul asta a aparut pentru ca voiam sa scriu – sa descriu – despre viata in doi: eu si puiul. Oarecum, pentru a-mi masura fortele (narative) cu Marie Darrieusecq, autoarea “Bebelusului” aparut la Cotidianul.
Dar a aparut chimio, care mi-a taiat aripile (si nu doar cele narative, cu greu mai gasesc resurse sa… zbor). Si am lasat totul balta. Desi e atit de frustrant sa nu te simti in stare sa inregistrezi toate acele adaptari reciproce, eu-el, el-eu, e in acelasi timp reconfortant ca n-am esuat in proiectul Bebelusul: the real thing.
Stefan Alexandru nu mai e bebe, e ditamai baietelul care a intrat in lumea cuvintelor. Primele (constiente, nu exercitii sonore) au fost: asta, lapte si bravo. De auzit s-a auzit: asta, apte si bavo. Adica o surprinzatoare fidelitate sonora pentru 9 luni. Nu luam in discutie papa, mama, tata si tai-tai, ele sint din categoria rudimente de vorbire.
Dupa cum il stiti, e fascinat de muzica clasica si de sunete in general, intr-atit de fascinat incit se trezeste din somn la orice zgomot distinct, care nu face parte dintr-un flux indistinct.
Facem niste lucruri… minunate. Prindem cu minuta, trecem dintr-o minuta intr-alta tot felul de obiecte.
Rotim jucariile si obiectele care nu sint prea jucarii cu o viteza si precizie uimitoare. Ele ne lovesc citeodata, dar nu prea ne dam seama, pentru ca mama ride cind ne lovim. Cica sa nu devenim fricosi.
Ne rasucim prin pat, nevoie mare. Stinga, dreapta, burta, spate. Miscam picioarele cu talent.
Ne ridicam in fundulet prin vointa proprie. Mai ales daca e ceva interesant in fata.
Manevram telecomanda: acum am inteles ca se schimba canalele cind apasam pe butoanele colorate si facem exercitii intensive. Numa’ ca uneori ele se schimba si singure, cred ca mama mai are o telecomanda secreta.
Sintem smecheri cind e vorba de mincat: abia la sapte luni am prins gustul mincatului din bratele mamei. Si tot abia acum am dormit in brate pentru prima oara.
Chiuim. Dar asta stiti.
Avem doi dinti. Unul mai lung, de iepuras, si unul mai scurt.
Si azi am facut 7 luni.
Ne place sa stam atirnati cu capul spre covor, la marginea patului. Cica e periculos.
Am cazut o data din pat, dar mai degraba ne-am speriat.
De cite ori ma uit la teve, vad ceva semnificativ. Pentru mine. In seara asta, un documentar tulburator despre Becky, mama la 13 ani, care la 14 ani a facut cancer, iar la 16 a murit. Si a filmat ultimul an din viata ca sa-i lase fiicei sale a video diary, ceva prin care sa o cunoasca.
